|
|
O pata de lumina pe podea, delicate fiorduri de cristal contopinduse cu bucati opace de metal, care formau o oglinda care reflecta o figura distorsionata a orcarei persoane care se uita in ea. Mirajul era format de vitraliul din stanga, de culori alb, turqouise si un final si inexplicabil negru.
Umbrele se deghizau una in alta, arantand o fata palida, cu parul si ochii intunecatzi. Ochi care vazusera prea multe, si care vroiau un singur lucru, si acela era de neatins.
Lacrimile ei de cristal straluceau ca oglinzi in lumina lunii care ajungea la geam si se rupea intr-un milion de bucatele mici pe trupul ei. Taieturile sangerau un mov deschis pe podeaua acoperita de mucegai, in timp ce fata se uita cu ochi lipsitzi de expresie.
Vocea ei era ruginita, ca jucaria unui copil, dupa ce creatura s-a saturat de ea. Ca pergamentul ce se topeste la lumina soarelui.
“Am murit.�
Acum ochii ei arata confuzie pura, in timp ce ea se lupta sa vorbeasca, fiecare cuvant cazand greu pe buzele ei si spargandu-se pe podea.
“Am fost vie. Nu! Sunt vie, dar am murit�
A doua voce vine din nicaieri, alunecand prin aer ca mierea, groasa si catifelata, dulce si amaruie in acelasi timp. Numai ca mierea nu e neagra, insa vocea este.
“Chiar asa?�
Acum fata e speriata, pentru ca a crezut ca e singura. Se intoarce, uitandu-se in soc la cicatricele acoperite de timp ce stralucesc pentru ea. Pasari ii soptesc in urechi, murmurand sfaturi si cuvinte, insa ea nu le poate auzi, si cauta disperata in umbre.
“Da. Nu! Am fost vie, dar nu in realitate�
Vocea vine iar, ca bazaitul a mii de albine, in timp ce ea realizeaza ca vocea este pretutindeni, si nu poate scapa din inchisoarea ei.
“Poate ca nici nu ai fost vreodata acolo. Poate ca ai trait in minciuni.�
Acum ea ea mai confuza ca inainte. Trebuie sa fie de acord cu vocea asta, asa cum un om trebuie sa fuga de pericol, dar umbrele se infasoara in jurul ei, ancorand-o firm in visele ce inconjoara camera, plutind.
“Nu... nu stiu�
A pierdut notiunea timpului, de cand a fost inchisa in fortareata asta micuta, construindu-si un culculs din dorinte si iluzii. Ea se lupta sa gandeasca, sa scape din panza asta de paianjan care o inghesuie, dar nu poate, si paianjenul – intunericul – isi priveste cu mandrie bolnava premiul.
“Lupta!�
Acum vocile sunt mai multe. De barbat, de femeie, umane, inumane, toate spunandu-i sa lupte si sa scape, dar ea se adanceste si mai mult, luand durerea asupra sa, incercand cu disperare sa opreasca vocile, dar nu poate.
Si acolo, atunci, ca o oaza de apa cristalina in caldura apasatoare a desertului, este o voce ca mierea, ghidand-o.
“Lupta! Sunt aici si voi fi mereu�
Vocea ei tremura ca un pui de porumbel abia iesit din cuib, in timp ce incearca disperata sa-si ascunda lacrimile si intreaba:
“Vei fi?�
Si intunericul cade cu un geamat de durere, in timp ce ea se elibereaza din iadul acela, si deodata se uita in ochii unei figuri familiare, si iubirea vietii ei zambeste si ura a disparut, stearsa intr-o clipire de caldura si buzele lor se regasesc si ei sunt singuri, si nimic altceva nu mai conteaza pentru ca minciuna s-a sfarsit.
_______________________________________
Abandon thought, and let the dream descend
|
|
